Statisticile sunt intotdeauna fascinante pentru ca rezultatele lor, aduse impreuna, genereaza adesea un prim ambuteiaj de idei, care serveste insa ulterior ca declansator pentru un demers mai profund. Spre exemplu, cercetarile din domeniul depresiei arata ca unul din sase cazuri de depresie sunt cauzate de stresul la locul de munca; alte cercetari ne avertizeaza in acelasi timp ca somajul sau pierderea locului de munca sunt factori majori in declansarea unui episod depresiv. Singuratatea coreleaza foarte puternic cu depresia si afectiunile cardiovasculare, dar si relatiile maritale – erodate, conflictuale sau anihilate de presiunea cresterii copiilor si a succesului profesional – sunt mai degraba sursa de tulburari psihologice si fizice, decat de liniste si sanatate. 

Exista totusi o explicatie pentru astfel de paradoxuri aparente. Fiecare lucru pe care ni-l dorim corespunde cu un anumit nivel de motivatie si dezvoltare din viata noastra. In psihologie este binecunoscuta teoria factorilor de igiena si a factorilor de satisfactie. A avea o relatie stabila sau un loc de munca care raspund asteptarilor tale nu sunt decat factori de igiena. Este necesar sa ai paine pe masa, dar faptul ca o ai nu te va face fericit. La inceput, cel putin, toti visam la caviar, homari si sampanie.

In ceea ce priveste locurile de munca, problema este ca, de cele mai multe ori, alegem o companie, un salariu si o pozitie. Consideram ca acestea vor fi sursele noastre esentiale de incantare si confort, cand, de fapt, in timp urmeaza sa aflam, majoritatea dintre noi, ca ceea ce conteaza de fapt mult mai mult sunt managerul, echipa si continutul job-ului. Este ca si cum ti-ai alege partenerul de viata in functie de cat de bine arata, care este statusul sau social si cati bani are in portofel. Si asta se intampla foarte des, dar macar majoritatea oamenilor recunosc ca nu este tocmai o cale regala catre fericire.

Iar organizatiile, si mai ales oamenii din ele, sunt, macar in termeni cantitativi, partenerii nostri de viata. Rareori cred ca ne punem cu adevarat problema de a alege, de a “recruta” noi insine oamenii cu care ne dorim sa lucram. Sau, chiar daca o facem, acest criteriu este mai mereu surclasat de cele trei sirene despre care am vorbit deja.

Astfel incat, in sase luni – un an, avem toate sansele sa ne trezim ca, din efervescenta si beatitudinea de a fi castigat pozitia visurilor noastre, in compania visurilor noastre si pe banii pe care i-am dorit atat de mult, am ajuns in groapa plangerii de sine, victime nevinovate ale rautatii si agresivitatii celor cu care lucram.

Scenariul in sine e destul de greu de evitat, pentru ca lipsa de vizibilitate a candidatului la un job asupra a ceea ce se intampla cu adevarat intr-o organizatie, a viitorului manager si a colegilor face ca intalnirea cu “angajatorul” sa fie pentru candidat foarte similara cu un blind date. Important mi se pare totusi ca, din pozitia de catelus hamesit si fara adapost, cel care vrea sa fie angajat sa se puna in acelasi timp in pozitia de recrutor.

Acest lucru are cel putin doua avantaje majore: in primul rand, iti clarifici ceea ce iti doresti de la cei impreuna cu care vei lucra (nu “pentru care vei lucra”) si poti invata in timp sa dezvolti un profil al managerului si tipului de organizatie care ti se potriveste; in al doilea rand, iti asumi responsabilitatea pentru alegerea ta, precum si pentru o parte din consecintele ei. Acest lucru din urma te va salva de riscul de a aluneca in pozitia de victima nefericita a alegerilor celorlalti.  Daca tu ai ales sa intri, tot tu poti alege sa iesi. Absenta sentimentului de libertate te infantilizeaza si te face sa te comporti ca un copil dependent, caruia ii este mai bine sau mai rau in functie de generozitatea, bunul simt si ingaduinta celorlalti.

Maturitatea profesionala nu tine doar de experienta si competente tehnice, ci mai ales de masura in care noi devenim capabili sa transformam job-urile noastre din factori de igiena in factori de satisfactie, din lucruri pe care trebuie sa le facem, in lucruri pe care vrem sa le facem. Iar asta este in intregime o responsabilitate personala si o competenta in sine.

Un articol scris de Andreea Enache-Tonoiu, Director general al Centrului Medical Bellanima, publicat de catre cariereonline.ro.